Jurnal de Cireșar 2014 – Floarea de smirdar, floare de cireșar

Sâmbătă, 28 iunie 2014

Desigur, îl merita fără doar și poate, dar nu eram prea convins că voi reuși să-i dedic un jurnal. Smirdarul însă, da, mi-a bătut obrazul, sugerându-mi să nu trec prea ușor cu vederea excursia în care și-a dat toată silința pentru a fi pe plac inimii mele. Așadar, de câteva rânduri e musai să mă descarc, dacă țin neapărat să-l găsesc bine dispus și în anii care vor veni. În această tură s-a aflat de-a dreapta mea Laurențiu, camaradul de stâncă alături de care muntele mi-a oferit în ultimii șase ani clipe de o frumusețe neprețuită. Am părăsit urbea lui Bucur cu personalul 3001 în zi de sâmbătă cu gând de Brâna Caprelor și Culmea Țigănești. Laurențiu își dorea să ajungă pe Culmea Țigănești și, dat fiind faptul că n-o mai călcasem decât o singură dată, cu șapte sau opt ani în urmă, mi-am zis că nu-i o idee rea. Pe de altă parte, eu râvneam și la Brâna Caprelor, a cărei feerie nu am putut decât s-o bănui în cele două dăți în care i-am trecut pragul. Prima oară am parcurs-o, cu patru sau cinci ani în urmă, prin ceață, iar a doua oară ne-am dat întâlnire la ceas de seară, în ultima zi a anului trecut, dar noaptea s-a interpus mult prea repede între noi și nu am apucat să ne cunoaștem prea bine.

În tren, oho, înghesuială, stimabililor. Numai Christian Adventure, autointitulata școală de ghizi, încropise un grup care „de abia” atingea 100 de persoane. Că tot veni vorba, îmi aduc aminte că prin iarna lui ’98 sau ‘99 am dormit sub cerul liber, pe una din mesele aflate în fața Cabanei Urlea, deoarece n-am putut s-o fac omenește în camera care se afla deasupra sălii de mese, sală în care se „studia” cu entuziasm, pe strune de chitară mai rece decât vremea de afară, unul din cursurile școlii mai sus amintite. Se înțelege, pentru a asimila mai bine informația, cei mai sârguincioși s-au aghesmuit bine, făcând ca hărmălaia zărghiților să vibreze peste ani în memoria mea. Pe de altă parte, trebuie să recunosc, a fost o ocazie binevenită pentru a-mi testa noul sac de dormit, un Vaude Rush Creek XL, sac pe care l-am donat cu șase, șapte ani în urmă unui membru al comunității carpati.org.

Ajunși în gara Bușteni, ne-am suit în minicarul care are ca destinație finală Gura Diham sau Gura Dihaniei, cum îmi place uneori să-i spun. Tractorașul părea că plesnește din toate șuruburile. Ne-a hurducăit într-atât încât, atunci când am revenit cu picioarele pe pământ, am luat-o din loc spre Poiana Izvoarelor mergând mai mult în zigzag. Eu mi-am recăpătat echilibrul de abia când am ajuns în apropierea cabanei. La Pichetul Roșu și-au făcut apariția două fete. Într-una din ele am recunoscut-o pe Claudia Brînzan din Ploiești care, în toamna anului trecut, a luat parte la două ture propuse de subsemnatul pe site-ul carpati.org. Se antrenau pentru un maraton montan sau cam așa ceva. Le-am privit cu compasiune și, după ce-am schimbat câteva cuvinte, ne-am dat din calea lor, lăsându-le să se ia mai departe la trântă cu muntele.

În ceea ce ne privește, da, am înaintat agale spre Poiana Bucșoiului unde am găsit valea omonimă învăluită-n ceață. Deși nu-l vedeam, soarele se afla la zenit. Nu după mult timp, vântul a fugărit negura pe fețele muntelui, descoperind privirilor noastre talvegul înzăpezit al văii pe care am putut observa două persoane în apropierea Turnului cu Jnepeni. Spre Creasta Balaurului, Vâlcelul Portițelor și cel al Grohotișului sperau la o vizită, neavând habar că noi nu venisem pregătiți pentru ele. Ei, cine știe, poate la anul sau, hm, în fine, vom vedea. După câte-mi aduc aminte, Poiana Bucșoiului era animată de un grup de prieteni care meșterea ceva la banca pusă, probabil tot de ei, în memoria unui confrate întru pasiune, Traian Murgilaș, răposat în viitura care a avut loc acum doi ani pe Valea Bucșoiului. Sit tibi terra levis!

Într-un ceas, un ceas și ceva, am ajuns la Prepeleag. Aici am prânzit. Un cuplu și-a făcut apariția pe urmele noastre. După un scurt schimb de impresii am luat-o din loc spre drumul lui Deubel. Carevasăzică, ceea ce dl. Ică Giurgiu numește Peștera 2 din Bucșoiu, se află în aval de coama de piatră cu fereastră, aflată pe mâna stângă, la zece, cincisprezece minute de mers de la Prepeleag. Oho, cam bramburit terenul pe-aci. Vegetația abundentă mă ține la distanță de o eventuală cercetare a zonei. Totuși, poate odată, când o să consum „una seacă”, am să-mi pun nădragii la bătaie. Pe Brâul lui Stănilă am întârziat ceva mai mult decât îmi propusesem pentru că pitorescul Văii Rele s-a ținut scai de mine. M-a bătut gândul să urc lângă placa fixată în perete de către Siebenbürgischer Karpaten Verein, pe scurt, S.K.V., în memoria celui care a fost primul cabanier al Casei Mălăiești, Ion Stănilă (1846-1910), dar accesul oarecum dificil și timpul m-au tras de mânecă, făcându-mă să-mi iau, cel puțin în această tură, gândul. La Cununa Bucșoiului am fost ajunși din urmă de o fată care era zorită la deal de doi băieți. Eu i-am propus să vină cu noi, fiindcă avem cort „de o persoană” și mere roșii, dar nici nu a vrut să audă. Of, cred că-i plăcea să fie fugărită. La scurt timp a trecut pe lângă noi și cuplul care se arătase la Prepeleag. Noi, iha, n-aveam la ce ne grăbi! Aveam toată ziua adunată-n ghete și, la urma urmei, dacă nu v-ați prins încă, eram plecați în promenadă.

Ei, iată-ne și pe Brâna Caprelor. Da, așa mai zic și eu primire! Nu vreau să înțelegeți că-n primele două dăți m-ar fi lipsit de senzații. Din acest punct de vedere n-am avut ce-i reproșa, dar acum îmi doream s-o cunosc fără „perdea”. Puținele pete de zăpadă, aflate în prima parte a brânei, nu ne-au dat bătăi de cap. Valea Caprelor ni s-a arătat în tot farmecul ei. I-am luat pentru prima oară talvegul la pas de abia în prima zi a anului în curs, dar, ca un făcut, m-am nimerit pe el tot la ceas de seară, isprăvindu-l pe întuneric. Acum, la ora la care scriu acest jurnal, nu vă ascund faptul că am urcat pe Valea Caprelor cu nici trei săptămâni în urmă. Deși scurtă, a avut cu ce mă vrăji. Minunată! Bun, să revenim la brână. Din punctul meu de vedere, Brâna Caprelor este unul dintre cele mai frumoase trasee marcate din întreg Bucegiul. Panorama care ți se deschide spre Culmea Țigănești și Padina Crucii este una de care cu greu te lași despărțit. Privite de aici, Turnul și Hornurile „de Mălăiești” îmi par desprinse din alt munte. Fisurile, hornurile, țiclăurile și hududoaiele care apar de-a stânga și de-a dreapta ta te încântă și, totodată, te ispitesc cum numai Bucșoiul știe s-o facă. Când iei contact cu lumea de basm a Văii Pietrelor uimirea care ți se citește pe chip atinge un nivel pe care nu-l puteai bănui. Toată această dantelărie de piatră are darul de a te trata de orice nevroză. Nu te mai regăsești în omul zilei de ieri. Dintr-odată ești cel la care visai a fi. Grijile de zi cu zi nu te mai ating și mintea ți-e golită de toate relele pământului. Temerile care au săpat adânc în inima ta se risipesc pentru a face loc isihiei de Bucșoi. Te simți ca un nou născut într-un trup de adult și-ți vine să izbești cu fruntea în nori de fericire.

În „Căldarea Bisericuței” două capre negre mi-au întregit bucuria. Se relaxau pe un covor de iarbă întrețesut cu floricele predominant galbene. Nu s-au panicat când au dat cu ochii de noi. Ne-au urmărit liniștite, ca și cum ai privi un cunoscut care ți-a lăsat o impresie bună, dar de care nu-ți dorești să te apropii prea mult. Posibil să ne mai fi întâlnit undeva, că prea nu s-au sinchisit de prezența noastră. Când distanța dintre noi s-a micșorat într-atât încât s-o considere suficient de mică pentru a se da la o parte din drum, au dispărut agale din peisaj, lăsându-ne singuri. Lângă „Bisericuță”, sub privirile compătimitoare ale lui Laurențiu, am chinuit camera de fotografiat până ce m-am arătat cât de cât mulțumit de rezultat. În cele din urmă am luat-o la pas, trecând pe lângă locul în care am ridicat cortul în noaptea dintre ani și continuând spre Cabana Mălăiești, unde am ajuns după orele șase ale serii. Aici, cum era și firesc pentru un sfârșit de săptămână văratică, se adunase ceva popor. Am zăbovit cât pentru o gustare, după care, până-n Muchia Padina Crucii, ne-am întrecut în gâfâieli. În cumpăna apelor am ajuns exact în momentul în care un fotograf entuziast își exersa cunoștințele pe trei fete. Norocosu’! Să tot faci poze, neicușorule!

Uau, smir…, smirda…, smirdarul, Laurențiule, uite-l cum aratăăă, Doamne-Dumnezeule, puneți ochelarii că-ți ia mințile! Iha, au înnebunit smirdarii…

Au înnebunit smirdarii
De atâta cireșar
Saltă zăpăciți pe vârfuri
Hăulind ca un coșar.

I-am surprins pe la chindie
Cu petale-mbujorate,
Când Bucegiul te îmbie
Să-l privești pe săturate.

Au înnebunit smirdarii
Și în lumea lor deodată
M-am trezit căzut, îmi pare,
Ca o lună în covată.

Cu o umbră mai ușoară,
Cu o inimă mai largă,
Cu un trup în care lutul
A răscopt o nouă vlagă.

Nu mai duc pe gene dorul
Clipelor strivite-n teasc,
Mi-am lăsat în urmă zborul
Și aștept ca să renasc.

Dintr-o dragoste cernită
Am să fac un pod spre stele
Pentru lumea troienită
Ce-ncetează să mai spere.

Sufletul mi se deschide
Ca o floare de smirdar
Am înnebunit cu toții
Nu-i nimic, nu-i în zadar.

(O pastișă bramburită de Cristi Cuțurescu după poezia Salcâmii, autor Arhip Cibotaru)

 

Bineînțeles, camparea pe Culmea Țigănești, luată în calcul înaintea plecării, a ieșit din discuție. Ne-am decis să rămânem pe Muchia Padina Crucii și datorită faptului că aveam semnale evidente în ceea ce privește glogozeala care ne-ar fi putut estompa efectul „de smirdar”. Refugiul Țigănești, în acel sfârșit de săptămână, a fost plin și, după câte ne-am putut da seama a doua zi, s-au găsit și ipochimeni care au dat un alt înțeles ideii de adăpost montan. Am ridicat cortul în apropierea muchiei, deasupra unei proeminențe stâncoase aflate de-a stânga potecii marcate, după care ne-am grăbit să prindem câteva cadre cu versantul vestic al Bucșoiului în lumina apusului, dar și cu Hornurile Mălăiești și Țigănești. În continuarea muchiei am remarcat alte câteva locuri numai bune de contemplat împrejurimile și, cu o altă eventuală ocazie, nădăjduiesc că va fi iarna, am să le iau în considerare. Într-un final am revenit la cort unde am abuzat în continuare de bunăvoința camerelor de fotografiat. Dinspre Țigănești se tot auzea o căciulă țipând. Inițial am crezut că-i căzuse pe ochi și reclama ajutor, dar profanul o trăsese mult prea mult peste urechi și urla când dintr-un bojoc, când dintr-altul. Nu sunt foarte sigur, dar cred că am intrat la somn în jurul orelor zece. Urma o zi de la care aveam așteptări la fel de mari și trebuia s-o întâmpinăm odihniți.

Duminică, 29 iunie 2014

Față de alte dăți, da, m-am trezit cam târziu, spre orele șapte dimineața. Era senin. Smirdarii se oglindeau în bolta azurie a cerului. După numai un ceas însă, spre sud, vântul a pus în mișcare mai multe grupuri de nori lăptoși care au plutit în derivă pe platoul Bucegiului întreaga zi. Ne-am făcut rucsacurile fără grabă. În traseu am pășit îmbrăcați cu o singură bluză, dar, de îndată ce ne-am lăsat în Valea Țigănești, vântul ne-a obligat să tragem gecile pe noi. Trei doamne „de Mălăiești”, ceva mai matinale decât noi, se aflau deja în poteca marcată. De Lacul Țigănești nu mă leagă decât o singură amintire. I-am făcut o vizită cu opt ani în urmă, dacă mai țin bine minte, venind dinspre Omu via Culmea Țigănești. Acum, flancat de două culmi încărcate cu smirdari, parcă înflorise și el într-un zâmbet de cireșar. Cu tot acel nespus de frumos în jurul meu nici nu mi-am dat seama când am terminat de urcat versantul răsăritean al Țigăneștilor. Oarecum surprins, m-am trezit pur și simplu cu refugiul din Șaua Țigănești în fața ochilor. Era ora nouă. Un câine cu pedigree „de stână” cerșea în ușa refugiului, din interiorul căruia se auzeau mai multe glasuri aflate pe picior de plecare. Hăt departe, peste Piatra „lui Crai”, norii mărșăluiau în coloană ordonată. Culoarul Rucăr-Bran arăta prea după „chipul și asemănarea” omului. Numai parcele, părticele și fragmente de viață. Toate acele forme regulate de verdeață mi s-au afișat precum curtea unui zarzavagiu împuținat în duh. Natura mi-a părut luată-n răspăr.

Ne-am ținut de greabănul Țigăneștilor și pănă pe platoul Vârfului Scara nu l-am slăbit din priviri. Donjonul Țigăneștilor, cu ale sale creneluri surii, ne-a îngăduit trecerea spre Hornul zis „La Scară”. Bineînțeles, scară, ioc. Doar câteva cabluri ruginite și un lanț sau două montate nu cu foarte mult timp în urmă. Acel tărâm de poveste a intrat în atenția camerelor noastre de fotografiat care au zvâcnit din toc în toate direcțiile. Pe platoul Vârfului Scara am ajuns la o singură bătaie de inimă înaintea celor trei veterane ale muntelui. Noi am continuat traseul spre Vârful Omu, iar doamnele au virat spre Valea Gaura. Obârșiile Hornurilor Țigănești și Mălăiești ne-au deschis tot atâtea ferestre spre locurile prin care trecusem cu o zi sau cu doar câteva ceasuri în urmă. Înainte de Hornul Mare al Mălăieștilor am schimbat câteva impresii cu un drumeț solitar, după care, până pe Vârful Omu, ne-am lăsat conduși de vânt. Aici nu am stat nici măcar cât ai zice cabană. Cele două poze care dovedesc trecerea noastră meteorică pe cel mai înalt vârf al Bucegiului au fost făcute din mers.

Dintr-un dor de Morar am ales să evităm coborârea pe segmentul superior al Văii Cerbului și am părăsit marcajul turistic pe direcția Acelor. De-a stânga noastră, Bucșoiul fumega precum un vulcan cu entuziasmul aproape stins, iar de-a dreapta, Cerdacul Obârșiei își arăta din când în când coroana de piatră. I-am arătat lui Laurențiu locul în care, cu nici un an în urmă, campasem cu Teodora pentru prima oară la munte. Din păcate, vântul nu ne-a lăsat să ne jucăm în voie. Nu am mers cine știe ce pe Creasta Morarului. Cu puțin înainte de obârșia Hornurilor Văii Adânci, după o privire aruncată Acelor, am virat la dreapta pe fața sudică a muntelui care, chiar dacă este străbătută numai de șiștoace, are un farmec aparte. Smirdarul, în toată nebunia lui, s-a arătat și aici. În albia largă a Văii Cerbului am ajuns cu zece minute mai devreme de ora unu. Mai departe, da, nu mai insist. Oricum, m-am lungit cu acest jurnal, fără să-mi dau seama, mai mult decât mi-am propus. Un pas peste Pripon, un altul peste Piatra Pârlită și tot așa, din pas în pas, Numărătoarea Oilor, Poiana Văii Țapului, ce să mai, după tipic, Poiana Coștilei, Munticelul și, în sfârșit, Bușteni. Un traseu clasic care te răsfață, în parte, cu priveliștea văilor Priponului, Caprelor, Urzicii, Țapului și, printre conifere, cu cea a Secii Coștilei proptită-n fața nordică a Colțului Mălinului. Și pentru Valea Verde aș mai avea câteva cuvinte puse deoparte, și pentru Valea Mălinului, și pentru cea a Gălbenelelor, și pentru cea a Coștilei, și, iha, s-o mai lăsăm și pe altădată, că zile și ture or mai fi. Sper! La urma urmei, după cum am spus la începutul jurnalului, de astă dată smirdarul s-a făcut responsabil de apariția acestor rânduri, în niciun caz văile de abrupt. Pozele mele și mai ales fotografiile lui Laurențiu, pot completa ceea ce eu n-am reușit să exprim în cuvinte. ­