Jurnal de Florar 2009 – Albișoara Crucii

Sâmbătă, 16 florar2009

 Desigur, orice incursiune în Caraiman este pentru mine prilej de bucurie și încântare, este, ceea ce pentru mulți poate părea un nonsens, pelerinajul meu spre Muntele Măslinilor și calea mea spre rugăciune. Pe văile, vâlcelele și albișoarele tale, părinte Caraiman, pot asculta în liniște psalmul văzduhului, pot fi enoriașul de zi cu zi al predicii tale de seară cu seară și, mai ales, pot deveni țârcovnic nebănuit al iubirii de semeni în paraclisul naturii.

Doar cine nu a umblat pe cărările tale și cine nu s-a pierdut în lumea mirificelor tale priveliști, nu poate să înțeleagă și să pătrundă patima întrupată în dorul de ducă. Da, părinte Caraiman, ești duhovnicul ce spovedește-n pustie pasul drumețului încătușat de neliniști. Numai tu ești în stare să pui temelie oamenilor pentru a întări muntele, când cei mai mulți aleg să pună temelie muntelui, sacrificând oameni.

–          Kara – iman, a șoptit la urechea calului de stepă, aplecat peste greabănul năclăit de sudoarea amiezii,  cu oarece teamă, războinicul semilunii. Parcă tot colbul Balcanilor se adunase pe tâmplele  călătoare ale multîncercatului pașă. Neînțelegând ce se întâmplă cu el, s-a răsucit uluit în șa, a privit peste mulțimea de săbii sarazine, căutând să pară netulburat, a făcut o grimasă și a răcnit: Kara Iman (Conducatorul Negru/Preotul Negru).

Când primul clopotar al Căii Lactee și-a făcut apariția pe umerii Caraimanului, adierea visului de mai bătea la porțile luceafărului de dimineață cu zgomot surd și prelungit, ca mersul hodorogit al ultimului prooroc.

–          Azi am să apuc Drumul Crucii, mi-am zis, ca și cum așteptam o încurajare sau o urare de drum bun din partea îngerului ce mă are-n inventar. Sunt ceva ani de când îmi doresc să urc pe Albișoara Crucii și de-abia astăzi sunt hotărât să o iau din loc, doar acum pot să-ndrăznesc. E o senzație pe care nu caut să mi-o lămuresc, o iau ca atare, o consimt ca pe o dogmă, fără prea multe întrebări.

Ca de obicei, când îmi propun să fac un traseu pe care nu l-am mai încercat niciodată, supraapreciez greutatea lui și mă echipez mai mult decât este necesar. Mi-am luat chiar și espadrilele cu mine, pentru situațiile în care aveam să întâmpin zone mai grele unde nu mai există zăpada care să mă ajute să le trec ușor, și, cum vremea s-a anunțat nu tocmai bună, am mai luat două semicorzi de șaizeci de metri și vreo zece pitoane (în cazul în care ploaia ne-ar fi forțat retragerea din albișoară).

Am plecat, bineînțeles, la ora cinci dimineața, însă am părăsit urbea lui Bucur singur, îndreptându-mă spre Ploiești de unde l-am luat pe Paul, finul meu, care în sfârșit poate să facă o tură mai serioasă la munte. De fapt, cum eu am mers mai tot timpul în cursul săptămânii, nu prea am reușit să ne potrivim în excursii. Am uitat să vă spun că mai întâi am trecut pe la Marius să împrumut o pereche de colțari pentru Paul care și-i uitase în București. Deh, în ziua de azi, contabilii nu mai sunt așa de ordonați ca pe vremuri sau, posibil, munca în exces i-a întunecat socoteala.

În jurul orei șapte și douăzeci am ajuns la Căminul Alpin, unde ne-am aranjat rucsacurile, am împărțit din echipament, iar Paul a început să facă și un filmuleț cu minicamera pe care a cărat-o, sincer să fiu, și la sugestia mea, dar care în final avea să mă dezamăgească prin calitatea jalnică a imaginii. Mă întreb, ori nu prea știe Paul s-o folosească, ori trebuia folosită în combinație cu niște filtre, ori că un trepied l-ar fi ajutat mai mult, ori, poate că nici nu vreau să-mi mai bat capul…

Era ora opt fără douăzeci când am părăsit Căminul Alpin. Am ajuns repede la troiță, unde am făcut un mic popas, după care ne-am îndreptat spre izvorul din Valea Albă, loc în care am mai zăbovit un pic pentru câteva fotografii. Ne-am urnit pașii în direcția poienii “la verdeață” și în locul unde Peretele Albișoarelor se poate vedea foarte bine, am abuzat iar de bunăvoința aparatului de fotografiat. De acum, am luat-o ușor și liniștiți spre poiana ”La verdeață” până când ne-am retras la fel de ușor, dar mai puțin liniștiți, că doar s-a deschis sezonul la urși și noi nu făceam excepție. Ursus arctos se afla la aproximativ patruzeci de metri de noi, chiar în potecă, și-a ridicat capul mare cât o roată de cașcaval olandez, ne-a privit apatic și mai deloc interesat de prezența noastră, iar două minute mai târziu, după ce am revenit în zonă, degajase terenu’ (bă, da’ ce-am mai fluierat, bă, da’ ce-am mai urlat, aoleo, ursu, bă).

În poiana ”La verdeață” am servit prima masă a zilei, iar între timp și-a mai făcut apariția un sinăian care se grăbea spre Valea Mălinului să asiste la concursul de schi și snowboard. După ce am mâncat ne-am pus colțarii în picioare și am coborât în firul văii, îndreptându-ne spre intrarea din Albișoara Crucii, care este comună cu cea a Albișoarei Gemenelor. Noi am urmat intrarea clasică, printre copăceii și jnepenii din amonte de confluența cu Valea Albă, însă înainte de a ne orienta spre albișoară, am avut parte de o altă surpriză neplacută, o dezamăgire la fel de mare ca aceea cu ghetele mult lăudate. Noile mele bețe de trekking au sucombat cu succes după numai patru ture a câte o zi de folosință, la circa o lună dela achiziție. Vă imaginați că nu este chiar plăcut să te chinui în jur de cincisprezece-douăzeci de minute să le desfaci (nuca mergea în gol; fenomen care s-a întâmplat la un singur băț), după care să constați că o piesă din plastic care compunea nuca avea un defect din turnare și că, dincolo de cei 387 de lei, cât au costat ”scobitorile”, tot sistemul meu de valori s-a prăbușit cu o repeziciune de invidiat chiar și pentru cel mai iscusit detonator. Acum, continuând pe aceeași temă, tot sâmbătă, am avut parte de o a doua surpriză neplacută, dar cu parazăpezile al căror arici s-a descusut pe o lungime de aproximativ cinci centimetri și pe care le purtasem doar de șapte-opt ori, însa, la doar câteva zile distanță, aveam să cunosc senzația, dealtfel destul de normală într-o țară civilizată,  clientului mulțumit și satisfăcut de inițiativa proprietarilor magazinului, aceea de a-mi oferi altele noi la schimb. Da, în România astfel de gesturi sunt nefirești și țin de sfera paranormalului ; adică, cum dom’le să nu transferi tu responsabilitatea pe umerii clientului, ba că nu a fost atent cu ele, ba că nu știe să le folosească, ba mai știu eu ce. Cu acest prilej mulțumesc proprietarilor respectivului magazin pentru gestul amabil (mai ales că parazăpezile nu erau tocmai ieftine: 217lei) și mă abțin să comentez atitudinea de început a celor dela care am achiziționat bețele. Nu vreau să amintesc pe acest blog numele magazinelor tocmai pentru a nu fi acuzat de subiectivism și mai știu eu ce neadevăruri. Prietenii și cei care mă cunosc știu sau se vor confrunta în curând cu realitatea spuselor mele.

Bun, ne găsim amândoi, după ce ne-am luptat cu minijungla de la intrare, în firul Albișoarei Crucii, pe care am mers o perioada scurtă direct pe talveg, însă, datorită unor punți de zăpadă subțiri, ne-am văzut nevoiți să ocolim prin dreapta (direcțiile vor fi specificate numai în sensul de mers). Reintrați în firul văii, am ajuns după scurt timp în fața primei săritori descoperite, săritoare care se află în prima treime a traseului și pe care eu am trecut-o la liber pe fețele de iarbă și rocă friabilă dintre două hornuri, mai ușor și accesibil fiind cel din stânga, iar cel din dreapta se putea face doar vara și de către un alpinist mai experimentat (în această perioadă apa rezultată din topirea zăpezii curgea cu debit mare).

Ajuns deasupra săritorii, am bătut două pitoane și l-am asigurat pe Paul (îl cam bătea gândul să renunțe la traseu), însă totul a decurs bine și, după ce a ajuns lângă mine, am strâns sfoara și am recuperat cele două cuie, continuând pe fețele stâncoase din stânga.

Odată trecut acest pasaj am revenit în talveg în locul unde pe partea opusă a văii se află un vâlcel care se pierde pe fețele crestei, dincolo de care se află Albișoara Brânei. Din momentul în care am atins culoarul de zăpada, albișoara nu a mai pus niciun fel de probleme tehnice. Având în spate priveliștea superbă a peretelui Văii Albe, a Brânei Mari a Coștilei, Blidului Uriașului și a Colțului lui Gelepeanu, am continuat pe fir (eu mă cam săturasem de zăpada udă și am mers și pe fețele din dreapta) până când ne-am văzut în partea superioară a albișoarei, unde există, pe dreapta, un colț de stâncă care iți lasă impresia că traseul ar mai continua. Deși câștigasem serios în altitudine, eu am avut impresia că trebuie să mai urmeze ceva și, în timp ce m-am pus pe pozat, l-am întrebat pe Paul, care o luase în față, cum se prezintă valea în continuare, când îl aud: – Văd Crucea, am ajuns.

La Cruce am făcut un popas mai lung, am servit a doua masă a zilei și  am avut parte de o surpriză placută. O capră neagră a traversat chiar prin fața noastră, dinspre Spălătura Văii Seci spre Brâna Văii Albe, împreună cu un ieduț atât de mic cum nu am mai văzut niciodată în cincisprezece ani de când merg pe munte.  A fost un moment impresionant și rar pentru mine, o întâmplare care îmi va aduce aminte cu plăcere despre tura făcuta în compania finului.

Ei, tot aici, am avut parte și de o demonstrație de cum să urci un munte în stil ”alpin”. Da, am fost martorii celei mai susținute și palpitante ascensiuni, făcută bineînțeles cu, ați ghicit, elicopterul. Patru cucoane și-un cucon au apărut în peisajul alpin al Bucegilor, au zăbovit fix două minute la Cruce, după care și-au luat zborul. Nu știu cât de firească vi se pare vouă o astfel de ”demonstratie”, dar întreb și eu ca un nepriceput : ce s-ar întâmpla dacă toți grataragii cu apucături balcanice ar face ture cu elicopterul la cruce? Cât de mult te-ai mai bucura de liniștea pe care ți-o oferă muntele și căt de bine s-ar mai simți bietele animale? Nu sunt cunoscător în domeniu, dar parcă munții Bucegi au devenit parc natural, iar asta nu presupune și impunerea unor reguli pentru survolarea spațiului aerian în apropierea lui? Înțeleg și aprob intervențiile cu elicopterul pentru salvări sau pentru aprovizionarea unor cabane amplasate în locuri greu accesibile, dar nu pot fi de acord cu acest gen de « turism ». Sper să se găseasca cineva care să mă lămurească.

În cele din urmă am plecat dela Crucea Caraimanului pe Brâna Mare a Caraimanului pe care se aflau câteva porțiuni de zăpadă ce trebuiau traversate și, cum nu am mai avut chef să-mi pun colțarii, bineînțeles, am alunecat într-un loc și m-am dus vreo patru metri pe o pantă de iarbă cu noroi. Foarte bine, să-mi fie învățătură de minte, așa îmi trebuie dacă sunt puturos. Am ajuns la cabana Caraiman (cam deprimantă) și am coborât, firește, pe valea omonimă. Am ajuns din urmă un turist ce ducea pe rucsac o pereche de schiuri și pe care l-am observat din Brâna Mare a Caraimanului și care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi un fost coleg de serviciu sau amic de-al lui Paul.

Cascada Caraiman, în această perioadă a anului, se afisează în tot farmecul ei. Aici am insistat un pic cu fotografiile, dar nu prea mi-au reușit. În fine, am lăsat în stânga Brâna Portiței, am ajuns în dreptul Brânei lui Raducu, loc în care se afla foarte multă zăpadă (zona cu lanțuri era astupată în întregime) și am continuat fără peripeții până în Bușteni. L-am lăsat pe Paul și pe amicul lui, Dionisie, în apropierea hotelului Silva, iar eu am mers până la Căminul Alpin să recuperez mașina.

Al doilea clopotar al Căii Lactee apare în schimbul de seară, se apleacă peste fruntea Caraimanului, privește la mulțimea de luminițe din vale, iar de sub dulama veche scoate țingălăul pe care îl trântește la picioarele Bucegilor, vestind somnul cetății.

Această prezentare necesită JavaScript.