Jurnal de Răpciune 2008 – Albișoara Gemenelor

         Anul 8848, alpinauții au invadat galaxia.

…undeva  în constelația Gemenii, pe platformele stației orbitale Caraiman Ascendis, cei trei arheoalpinauți Marius, Laurențiu și Constantin, așteptau cu nerăbdare să le fie avizate buletinele de cercetare ale celei mai mari biblioteci galactice care se află pe planeta Bucegis.

   În ultimii zece ani nava scoală a alpinoteranilor a străbătut galaxia, căutând să afle cât mai mult despre legendara planetă Pământ, nume ce nu se mai regăsea în arhivele școlii de elita a alpinauților decât ca o amintire mitică a generațiilor trecute care s-au succedat la conducerea Bibliotecii Galactice.

   Cu mai bine de 3970 ani în urmă, întreg sistemul informatic a fost dat peste cap de virusul Eiger, munca a multor generații de cercetători a fost în zadar, multă informație a fost pierdută și de atunci a fost din ce în ce mai greu să se afle amănunte despre planeta de obârșie a alpinoteranilor.

   Ridicată în emisfera boreală a planetei Bucegis, cu mai bine de 4810 ani în urmă, Biblioteca Galactică se întinde pe o suprafață de 2544 kmp,  iar în subsolurile sale labirintice se găsesc tomuri întregi de memorii arhaice care încă așteaptă să treacă prin brațele telescopice ale roboților clasificatori de tip K2. Tocmai un astfel de robot K2, cu indicativul Chogori, a trimis o informație care a fost recepționată de computerul central al navei scoală ca fiind de primă importanță, o informație care dacă se va adeveri, alpinoteranii vor putea, în sfârșit, să-și regăsească Planeta Mamă.

   În sectorul Carpatica al Bibliotecii Galactice, acest robot Chogori a descoperit în una din memoriile care trebuia să meargă la topit, câteva însemnări ale perioadei de început ale C.M.G. (Compania Minieră Galactică), din care reieșea faptul că cea mai apropiată stea de Pământ se află la doar 4,22 ani lumină, se numeste Proxima Centauri și se află în sistemul solar Alfa Centauri.

   Aceste însemnări, deși abracadabrante, au avut rolul de a stârni curiozitatea celor trei arheoalpinauți, care cu speranțele renăscute au scormonit mai departe prin memoriile prăfuite ale mult ignoratului sector Carpatica, de unde au mai aflat că Pământul are un singur satelit, însa numele nu a putut fi descifrat; cu mult mai târziu, dupa redescoperirea planetei-mamă avea să se găsească o mare parte din registrele C.M.G., care au putut lămuri și mai mult enigma Marii Migrații.

   Aflată undeva la marginea galaxiei, Planeta-Mamă, ca de altfel multe din sistemele solare apropiate, nu mai prezenta demult interes pentru Compania Minieră Galactică, datorită nivelului crescut de poluare și a resurselor practic inexistente și, nimeni, niciodată, nu s-a mai arătat interesat în legatură cu această parte nesemnificativă a Galaxiei.

    În sfârșit, a venit și ziua cea mare, când îmbarcați la bordul navei scoală, în data de 23 ale lunii lui Matterhorn (4 răpciune, după  vechiul calendar Gregorian), am pornit cu toată însuflețirea spre visul de-o viață al arheoalpinauților, redescoperirea Pământului și, totodată, reluarea mult îndrăgitelor ascensiuni pe munții învăluiți în legendă ai Planetei Mamă.

   Deoarece nu mi-am propus aici sa descriu aventurile noastre în drumul către Planeta Mamă: atacurile piraților stelari, amenințarea furtunilor galactice, trecerea prin centura de asteroizi ai Planetei Cerro Torre, o apropiere prea riscantă de marginile găurii negre Avenul din Grind, las pentru o altă eventuală ocazie descrierea acestor peripeții și trec direct la momentul în care ne-am apropiat de satelitul Pământului, când, stupoare, vechile sonde interplanetare erau încă în funcțiune, semnalându-ne prezența a doi sateliți, nu a unuia singur.

   Nu mult a lipsit să renunțăm la asolizarea pe planeta care ne-a dat atâta speranță, dar am vrut să verificam și natura celui de-al doilea satelit și nu mică ne-a fost mirarea când am realizat că acest satelit era unul artificial, un hangar minier care adăpostea zeci de mii de utilaje, un morman de vechituri și totuși o comoara pentru regiile de salubritate spațiale care aspirau la titlul de “Roșia Montană”, un program iluzoriu de gen “Păstrați Galaxia Curată”.

   Ei, hai să trecem la momentul în care am atins suprafața planetei Pământ, clipa în care am asolizat pe întinderea milenară a visului pătruns de farmecul ascensiunii, de ziua în care ne-am regăsit cu toții pe traseele ancestrale ale alpinoteranilor. Atunci, am ajuns în locul în care toate centrele energetice ale planetei converg prin monumentele megalitice din Munții Bucegi și, fără să mai fim uimiți, am recunoscut imediat, datorită capacităților psihotelepatice ale psihoalpinautului grupului, locul aselenizarii: Valea Albă.

   După o scurtă pauză în care ne-am delectat cu câteva sandvișuri ce conțineau brânză cu mucegai de Monte Rosa, brânza era de Monte Rosa nu mucegaiul, mucegaiul era datorat alterării alimentelor pe care le-am uitat din ultima expediție pe Planeta Anapurna, ne-am orientat spre Peretele Albișoarelor încercând să indentificăm intrarea în Albișoara Gemenelor, intrare care este de fapt comună cu Albișoara Crucii. Inițial am tatonat intrarea directă, dar cum noi nu eram suficient de antrenați pentru acest obstacol, am ocolit săritoarea prin jnepenii din dreapta, revenind ceva mai sus în talveg și, după puțin timp, am ajuns la confluența cu Albișoara Crucii.

   Am continuat urcușul pe vâlcelul din stânga, unde, ceva mai sus, am dat de un horn îngust prin care ne-am strecurat unul câte unul, cu grijă, ca nu cumva  să-i  tulburăm singurătatea încărcată de anotimpuri pământene, iar în cele din urmă am descins pe o culme înierbată, dincolo de care am întrezărit firul adâncit între pereții impunători ai albișoarei. Aici am avut un moment de nedumerire, pentru că vâlcelul pe care am urcat nu mi-a lăsat impresia că am fi în firul principal al Albișoarei Gemenelor, ci a fost un vâlcel care se pare că se termină în această culme înierbată, deoarece firul principal se distingea foarte clar cum coboară paralel cu acest vâlcel.

    Eu am urcat pe fețele din dreapta albișoarei, încercând să mă apropii de firul principal, aș fi putut coborî în el, dar priveliștea din fața mea nu m-a încurajat prea tare la o abordare directă a văii, deși pe parcurs am constatat că multe din săritorile de pe talveg ar fi fost accesibile, chiar și unor amatori ca noi. Cu toate astea ne-am angajat voinicește pe fețele din dreapta albișoarei, pe care am mers pană în Brâul Hornurilor, iar în câteva locuri am folosit și pitoanele de asigurare, considerând că este mai cuminte să nu facem pe vitejii. Această variantă de ocolire a săritorilor din firul principal nu a fost atat de simplă pe cât se poate crede la prima vedere, a fost un pasaj expus, în care alterna porțiunile de stâncă, uneori friabile, cu cele de iarbă instabile.

   Din Brâna Hornurilor am urcat direct pe firul superior al Albișoarei Gemenelor, unde am trecut peste o săritoare de câțiva metri, loc în care am asigurat într-un piton deja existent, la capătul căreia am bătut două pitoane pentru regrupare, deși Marius avea să-mi arate un piton destul de sigur la doar un metru de nasul meu. De aici și până în Creasta Picăturii am mai urcat două sau trei lungimi de sfoară, pe parcursul cărora am mai găsit un piton și am bătut alte două.

   Marius a fost cel care a ajuns primul în Creasta Picăturii, urmat de Laurențiu, eu, fiind preocupat cu strângerea sforii, am ajuns mai târziu pe cumpăna albișoarelor. De aici priveliștea este superbă, dar ceea ce m-a uimit cel mai mult este că, după atâtea mii de ani, am regăsit în toată splendoarea acel menhir dăltuit în fier, simbol al răscumpărării, ultima candelă a galaxiei: Crucea de pe Caraiman.

   În Șaua Gemenelor am luat o mică gustare, iar Laurențiu a zărit printre jnepeni o buclă echipată, pe care am cules-o, și, în cele din urmă, am continuat urcușul la Crucea Caraiman, pe partea finală a Crestei Picăturii, care nu ne-a mai pus niciun fel de probleme. Ajunsi la Cruce, am făcut câteva poze, am strâns echipamentul și am coborât pe Brâna Mare a Caraimanului spre ceea ce cândva purta numele de Cabana Brav, de unde am coborât domol pe Valea Caraimanului sub privirile atente ale unor capre negre.

   S-a înserat, s-a înnoptat, siluetele noastre, proiectate pe sprânceana Căii Lactee, au dispărut în pădurea de conifere, urmele pașilor noștri s-au adunat în poala Caraimanului, îngrămădite peste gândurile noastre de arheoalpinauți.